Povestea motocicletei clasice Simson 425S

• 06 Aug 2020

Povestea motocicletei clasice Simson 425S spusa de catre domnul Panici Radoie. ADDINOL Romania a sustinut acest proiect de restaurare prin oferirea uleiului pentru cutia de viteze Addinol Gear Oil GL 80W.

Povestea motocicletei începe în anul 1960 în uzinele Simson din orașul german Suhl. Este una din cele 85000 de exemplare produse din seria 425 S, însemnând 4 timpi, 250 de centimetri cubi și modelul „Sport”. Performanțele pentru acele vremuri erau destul de impresionante, viteza maximă 110 km/h, 14 cai putere iar soluțiile tehnice ale constructorilor erau inovative.

 Motocicleta a ajuns la mine în 2003, în bucăți și norocul meu a fost că în acea perioadă în Arad mai mulți motocicliști începeau să renunțe la Simsonuri în favoarea modelelor japoneze mult mai noi și cu performanțe net superioare și astfel am „moștenit” multe piese de schimb în diferite stări de uzură. Cu puțin ajutor de la prietenii mai mari și mai experimentați am reușit s-o pun în funcțiune și s-o inmatriculez în 2005. Nu a fost deloc o restaurare serioasă dar motocicleta era gata de drum, chiar dacă nu mă încumetam să ies prea departe de oraș din cauza multor probleme tehnice și a uzurii destul de avansate și mai ales a lipsei mele de experiență într-ale reparatului pe marginea drumului. 

Au urmat apoi câțiva ani buni în care mi-am mai cumpărat inevitabil o motocicletă japoneză care mergea ca vântul și prin oraș dar și pe distanțe mari, dar ceva parcă nu mă lăsa să vând Simsonul. Apoi am plecat în străinătate patru ani și am revenit definitiv acasă în 2017 cu un dor nespus de mare de a umbla anume cu Simsonul din nou și îndeosebi cu o poftă de restaurare greu de contenit. Am repus rapid în funcțiune motocicleta păstrată 12 ani în camera de biciclete de la inrarea din bloc, ferită de coroziune și intemperii, am circulat așa cum era până pe 24 ianuarie 2019. Atunci am decis să o desfac bucăți-bucățele, până la ultimul șurub și s-o recondiționez cum pot eu mai bine, dar fără a exagera întrucât bugetul era destul de limitat. Am fost nevoit în prima fază să-mi fac o grămadă de dispozitive (prese și extractoare) cu care să pot desface motorul, apoi mi-am făcut un compresor din „resturi” reciclate și am vopsit-o așa cum mi-o imaginam demult. 

Cadrul și accesoriile au fost duse la un atelier specializat unde au fost sablate și vopsite în câmp electrostatic iar unele piese au fost trimise la Oradea pentru cromare. Din lipsă de piese 100% originale am apelat la copiile rusești (carcasa farului cu kilometraj, rezervorul și scaunul de la IJ49) care erau mult mai accesibile la preț iar sistemul de aprindere, încărcare, instalația electrică cu semnalizări (inexistente pe modelul original) și chiulasa au trebuit neapărat adaptate și îmbunătățite pentru vremurile actuale. Aici am avut mare noroc cu doi adevărați maeștri ai mecanicii, doi strungari din Arad cu multă experiență și răbdare, care au lucrat absolut artistic pentru a aduce motorul în starea actuală. După mai bine de jumătate de an de muncă doar în timpul liber, care era destul de limitat, motocicleta a fos gata.

Oricum, la final aș putea spune că o astfel de muncă nu se poate face decât cu pasiune și din pură plăcere, așa ceva nefiind deloc productiv sau eficient ca afacere, trebuie pur și simplu să simți că te deconectezi total și odată intrat în atelier să vezi efectiv cum toate grijile și frământările rămîn la ușă. Plăcerea de a lucra e lafel de mare ca și cea de a conduce. Mi-aș dori mult să aflu cealaltă parte a poveștii, din 1960 și până in 2003, dar mă tem că va rămâne un mister pentru totdeauna...

« înapoi la știri